Cap.7

Ella pov.

“La ora asta se vine acasă?”a întrebat mama,ridicându-se de pe canapea.

„Dacă îmi ziceaţi adevărul de la bun început nu eram nevoită să vă sfidez regulile.Să nu îmi cereţi mie să nu vă mint,când voi asta faceţi!!”am zis fugind în camera mea.

Nici nu ştiamc e este cu mine,de unde atâta tupeu.Eram furioasă.Ei mi-au zis că nu e bine să minţi,dar de ce nu mi-au zis că nu sunt de-a lor?Că sunt specială?Aveam dreptul să aflu.

ştii tu despre suferinţă? Îmi vine să îmi plâng de milă când te aud pe tine vorbind despre suferinţă.

Nici măcar nu ai idee ce înseamnă să suferi. Ai doar o părere legată despre ce crezi tu că este suferinţa, despre ce crezi tu că este durerea. Dar în fond eşti atât de departe de ea. Nu cunoşti nici suferinţa trupului, nici pe cea a spiritului. Ascultă şi nu îţi lăsa gura să te ia pe dinainte. Nu zic că nu ai simţit durere sau că, vai, nu ai fost trist, nu ai simţit regretul… spun doar că habar nu ai ce înseamnă toate acestea. Ce înseamnă să suferi tot. Vorbeşti în fiecare zi de cât de grea ţi-i viaţa, de câte probleme ai, de câtă suferinţă este în inima ta şi vai… Toate acestea sunt doar măşti egoiste care vor să atragă atenţia. Spune-mi de câte ori ai fi gata să fii bătut pentru o singură idee, sau dacă ai fi gata să sari în faţa unei maşini pentru a salva un concept. Să fim serioşi. Tu, cel de azi, nu şti să suferi, nu cunoşti suferinţa, nici foamea, nici moartea, nici durerea. Toate au ajuns să fie sentimente de suprafaţă. Compătimirea, mila, bunătatea? Nici pe acestea nu le cunoşti. Cine nu a suferit nu ştie să iubească, nu ştie ce înseamnă să fie bun, să aibe milă.

Suferinţa… ha… de parcă lucrurile ar fi atât de simple. Şti de ce există atât de puţini sfinţi? Pentru că oamenilor le e teamă să sufere. E simplu nu? Care e scopul suferinţei? Nici unul. Probabil. Sau poate totul. Mai degrabă totalitatea fiinţei tale. Sfinţenia, poate? E un cuvânt prea pretenţios.

M-am dus pe balcon împreună cu geanta.Pe drum spre casă m-am oprit să-mi iau un pachet de ţigări.Am căutat prin geantă şi am aprins-o.Afară era întuneric…nimeni nu mă putea vedea.Am primit un sms pe când mă întorceam acasă de la tipul cu care m-am întâlnit azi:

„Vrei să afli mai multe?Ne întâlnim mâine la depozitul abandonat.Şi îţi vând un pont:nu ar trebui să te intereseze ce cred străinii cu care ai trăit până acum.Nu sunt nimic pentru tine.Nu sunt părinţii tăi adevăraţi.Mâine la ora 9,să fii acolo şi cu bagaj.Locaţia ta a fost descoperită.”

Sfârşitul mesajului.Era întuneric afară,ceea ce mă înfricoşa.De când mă ştiu mi-a fost frică de el.Îl percep ca pe un monstru,care te învăluie şi te sugrumă în somn.La faţă niciodată nu mi-am dorit să îl văd.Cred că arată mai rău ca însăşi DIAVOLUL.

De întuneric nu scapi decât când mori.Lămpile de pe stradă încă pâlpâie,astfaltul e încă umed.Cerul e tot negru.Întunericul împreună cu ceaţa încă sufocă oraşul.Mai trag un fum.Tuşesc.Însă asta nu mă opreşte să nu mai trag.Tutunul pe care îl inhalez îl simt cum îmi zgârie traheea,lăsându-mi un gust amar.Însă este o plăcere…o plăcere pe care am descoperit-o de curând.

Am aruncat ţigara şi am intrat în cameră.De sub pat mi-am scos ghiozdanul de excursie.Am început să pun în el tot felul  de haine…în principal de ce aveam nevoie.

Mi-am pus telefonul să sune,astfel întinzându-mă pe pat şi încercând să dorm.Am închis ochii.Însă din pacate nu am putut adormi.Aşa că m-am conformat să stau aşa până la ora 5 dimineaţa.

***(după 2 ore)***

M-am dat jos din pat,pregătindu-mi băiţa.În timp ce aşteptam pentru ca,cada să se umple cu apă,mi-am pregătit hainele.

Am ales să mă îmbrac cu o pereche de pantaloni albi cu un maieu mov în dungi,iar în picioare o pereche de adidaşi.M-am băgat în cadă lăsând apa să-mi relaxeze muşchii.Era aşa de bine,pentru că mă făcea să mai uit din griji.În 15 minute eram gata.Am coborât scările cu grijă,având grijă să nu-i trezesc pe ceilalţi.

M-am dus în garaj şi mi-am luat maşinuţa mea smart.M-am suit în maşină şi am plecat.

„La revedere.”am zis înainte de a ieşi de pe alee.Am băgat viteză:150 la oră,asigurându-mă că ajung în cinci minute.Nici măcar o maşină la ora asta.Deci puteam să încalc legile.

Aşa cum am zis în cinci minute eram la depozit.

Am coborât din maşină şi am intrat în depozit.Îmi părea cunoscut.Aici muncea tata înainte să fie promovat.Am deschis uşa,era întuneric…

„Alooo!E cineva aici?”am întrebat înaintând.

Însă nici un răspuns.

„Este cineva?”am întrebat din nou.

Însă de data asta cineva mi-a răspuns.

„Mă bucur că ai putu ajunge.”

„Ai zis că ai informaţii despre viaţa mea.”am zis fermă.

„Ai răbdare.Mă bucur că ai venit.Îmi era teamă că te vei răzgândi,draga mea Ella.”

„De unde îmi ştii numele?”

„Eu ştiu tot,scumpa mea.”

„Urăsc să mi se spună scumpă.De unde îmi ştii numele?Şi nu mă lua că …eu ştiu tot!!”am zis dându-mi ochii peste cap.

„Ei bine pentru început,ar trebui să mă prezint.Mă cheamă Erik,am19 de ani şi lucrez la Manticore.”

Manticore?Numele îmi părea cunoscut…Este o firmă de haine?

„Manticore?”am întrebat surprinsă.

„Nu ai auzit de aşa ceva?Firma care făcea experimente?De evadarea voastră?”

Flashback

Dintr-o dată muzica s-a oprit.Sforăiturile răsunau în cameră.Scârţâitul de la uşă s-a auzit,însă ei nu s-au trezit.Paşii apăsaţi ai bărbatului erau singurii care spărgeau liniştea.Am ridicat capul de pe bancă şi am lăsat privirea în jos.Apoi am mai auzit alţi paşi.Scârţâitul scaunelor…probabil luau copii care au căzut.

„Bravo….văd că sunteţi câţiva.Voi cinci veţi fi mutaţi în altă încăpere.Aveţi întrebări?”a întrebat.

Însă întrebarea mea mă rodea pe suflet.Însă ştiam că nu o voi pune şi voi rămâne cu dubiul meu.M-am ridicat de pe scaun,crezând că trebuie să plecăm:

„Se pare că cineva e nerăbdător să plece şi când zic asta mă refer la faptul că are nişte îndoieli.Deci ce vrei să ştii?”

Nu am zis nimic.Nu avem voie să vorbim.Să răspundem….

„?? Aşteptat să mă întrebi.”a zis.

Am făcut o greşeală…însă acuma trebuie să mi-o asum.

„ZI ODATĂ.”A zis nervos.

Însă nici măcar un sunet nu a ieşit din gura mea.

Omul văzând că nu zic nimic a ridicat şi palma lui a ajuns pe faţa mea.Însă m-am ţinut să nu cad jos.Am rămas fermă.Durerea nu a fost aşa mare precum cele pe care le-am îndurat.Am rămas pe poziţie,cu privirea în jos.Vroiam să-l întreb,dar îmi era frică de ceea ce va urma.

„Dacă nu vei zice..vei merge în camera de tortură.”

„Mă…între…..întrebam,ce se întâmplă cu cei care au adormit.”am zis în cele din urmă.Însă nu am ridicat privirea.

„Mă bucur că m-ai întrebat.Însă mi-ar fi plăcut să nu trebuiască să te pălmuiesc.O vor lua de la capăt cu antrenamentul şi se vor lupta mâine seară.Să vedem cine merită să trăiască şi cine nu.”

End of the Flashback

„Îmi aduc aminte de un om…unul care a venit după câteva ore….care…ne-a dat un test…”am zis rămând în şoc.

„Interesant.Văd că amintirile îţi revin.Asta e bine.Ella eşti un mutant.O fiinţă care are mai multe ADN-uri într-un singur corp.Însă nu te speria.Odată la cinci luni vei avea o anumită chestie pe care au animalele:o să fii în călduri.”a zis serios.

„Nu’s un animal.”am zis chicotind.

„Eşti un om,dar ADN-ul e de animal.Acuma vreau să-ţi cunoşti partenera.Poţi să intri!”a zis Alex.