Cap.1

Ella pov

Urăsc şcoala şi tot ce ţine de ea.Pentru mine e ca o închisoare a vieţii.Nu poţi face nimic,fără ca ei să ştie.Camerele video sunt peste tot.Aici te fac roboţi…spioni.Ne pun să ne antrenăm tot timpul.Părinţii ne trimit la liceu-internat,însă nu citesc broşurile.De 8 ani sunt aici,împreună cu alte fete,asemea mie.Este aşa trist,dacă afli povestea noastră.Nu putem zice că eram fericite,însă cum zic unii:dacă ai mâncare,un loc unde să dormi…de ce îţi mai pasă unde te afli?Însă nu e aşa.

Întotdeauna trebuie să ştii ce vrei să faci cu viaţa ta,pentru că doar tu o poţi manevra.Însă să mă prezint,mă numesc:Ella Camelia Flitcher.Sunt o fată cu părul negru,cârlionţat…ceva în genul buclelor,lung.Ochii mei îs de un negru închis,pătrunzători.Aşa cum îmi zicea Corina:”Cucereşti orice bărbat.”

De parcă instituţia asta ar şti că ne întâlnnim cu bărbaţi…i-ar omorâ şi pe noi…Dumnezeu să ne aibă în pauză.Însă nimeni nu a îndrăznit să iasă din cuvântul instructoarelor.Mai ales al ei…De fiecare grup se ocupa o femeie sau un bărbat.Noi stăteam în căbănuţe mai mari.Tratamentul era îngrozitor.Dacă ai fi în situaţia noastră nu prea ai şti prea multe,înafară de faptul:cum să supravieţuieşti într-un teritoriu inamic.Instructoarea noastră era o femeie bătrână,cam de 35 de ani,înaltă,slabă,ochii erau albaştri precum mare,părul era de culoarea castanei.Nu există zi în care să nu ne întrebăm ce este asta?Ei zic că este o şcoală,dar noi nu prea ştim multe.

Uşile s-au deschis cu putere si Geanina,instrctoarea şi-a făcut apariţia,lăsând uşile aşa:

„Bună seara,viermilor.Am un nou program pentru voi.De acuma în fiecare seară veţi face o oră surpriză,depinde de moftul persoanei aceleia.Cine nu ascultă,va plăti consecinţele.”a zis.Nimeni nu zicea nimic,pentru că nu trebuia.Nici dacă erai întrebat nu aveai voie să zici ceva.Nu trebuia decât să taci şi să faci ce ţi se spune.

„Haideţi viermilor,să mergem.”a zis ea şi noi am format şirul indian.Mergeam unu după altul cu Geanina în faţă.Ne conducea spre camera unde ne antrenam noi.

Îmbrăcămintea noastră consta într-o cămaşa gri.Atât.Şi fete şi băieţi,asta purtam.Călcam în zăpada netedă uşor,zăpada era aşa de moale şi rece.Însă nu destul pentru a nu suporta.Ţin minte că prima dată era mai rău,dar apoi ne-am obişnuit,asta şi datorită tratamentului pe care ni-l aplicau dacă greşeam cu ceva.

Ajunşi în camera noastră de antrenament,totul era amenjat altfel.În loc de saltele albastre şi tari,erau mese…cu scaune.

„Luaţi loc.”ne-a zis instructoarea.

Am făcut cum ni s-a zis.A fost o zi obositoare.Am avut azi toate antrenamentele şi trei examene de luptă.Pe care le-am trecut cred.Cele care nu trec,le iau de aici şi nu mai ştim nimic despre ele.

Stăteam cuminţi în bancă,până când un bărbat în uniformnă de militar a intrat înăuntru.

„Lăsaţi capul în jos!”a zis serios şi tare.”Pe cele cinci table aveţi scris un text,voi va trebui să-l scrieţi.Dar ştiu că sunteţi aşa de obosiţi,că m-am gândit că v-ar prinde bine şi o melodie liniştitoare,de adormit.În faţa voastră aveţi foi şi pixuri.Când vă zic eu începeţi să scrieţi.Cine adoarme,este eliminat şi îl aşteaptă o surpriză.”a continuat el.

Noi stăteam cu capul în jos.Nici nu ştiai ce să zici,dar să gândeşti.

(Fragmentul pe care îl dau mai în jos aparţine cărţii :”Fortăreaţa digitală de Dan Brown”)

Prolog

Plaza de España

Sevilla, Spania

11.00 A.M.

Se spune că, o dată cu moartea, totul devine limpede; Ensei Tankado ştia acum că e adevărat. În vreme ce îşi încleşta mâna în piept de durere şi cădea la pământ, îşi dădu seama de grozăvia greşelii pe care o făcuse.

În jurul lui se strângeau oameni, grăbiţi să dea o mână de ajutor. Însă Tankado nu voia ajutor — era prea târziu pentru aşa ceva.

Tremurând, îşi înălţă mâna stânga, cu degetele întinse. „Uitaţi-vă la mâna mea!” Chipurile din jur se holbau, însă era clar că nu price¬peau mesajul.

Pe degetele lui trona un inel auriu gravat. Gravură luci preţ de o clipă în soarele andaluz. Ensei Tankado ştia că era ultimul licăr de lumină pe care avea să îl mai vadă.

Se aflau în Smoky Mountains, în cuibuşorul lor favorit. David îi zâmbea:

— Ce zici, scumpete? Te măriţi cu mine?

Privindu-l întins pe patul cu baldachin, îşi dădu seama că el era alesul. În timp ce se uita în ochii lui de un verde intens, de undeva se auzi un clopot asurzitor. Zgomotul îl îndepărta de ea. Întinse bra¬ţele după el, dar nu reuşi să prindă decât aer.

Sunetul telefonului o trezi pe Susan Fletcher din vis. Căscă, se ridică în capul oaselor şi se întinse după receptor.

— Da?

— Susan, David sunt. Te-am trezit?

Zâmbi şi se rostogoli în pat.

— Te visam. Vino să ne jucăm.

El râse.

— E încă întuneric afară.

— Mmm, gemu ea senzual. Atunci chiar că trebuie să vii să ne jucăm. Putem să dormim un pic înainte de a pleca spre nord.

David lăsă să-i scape un oftat de frustrare:

— De-asta te sun. În legătură cu excursia. Trebuie să o amân.

Susan se deşteptă brusc:

— Ce?!

— Îmi pare rău. Trebuie să părăsesc oraşul. Mă întorc mâine. Putem pleca la prima oră a dimineţii. Ne mai rămân două zile.

— Dar am făcut rezervarea, rosti ea, rănită. Am obţinut vechea noastră cameră de la Stone Manor.

— Ştiu, dar…

— Seara asta trebuia să fie una specială — sărbătoream şase luni. Îţi aminteşti că suntem logodiţi, nu?

— Susan, oftă el. Nu pot să-ţi explic acum, mă aşteaptă o maşină. Te sun din avion şi-ţi spun totul.

— Avion? repetă ea. Ce se întâmplă? De ce universitatea ar…?

— Nu e vorba de universitate. Te sun să te lămuresc mai târziu. Trebuie să plec, mă cheamă. Ţinem
legătura. Promit.

— David! strigă ea. Ce…

Era prea târziu. David închisese.

Susan Fletcher rămase ore întregi trează, aşteptând telefonul lui. Dar acesta nu veni.

Mai târziu în cursul după-amiezei, Susan stătea tristă în cada de baie. Se scufundă în apa înspumată, încercând sa uite de Stone Manor şi de Smoky Mountains. „Unde ar putea fi?” se întrebă. „De ce nu m-a sunat?”

Treptat, apa din cadă începu să se răcească. Tocmai se hotărâse să iasă, când receptorul telefonului fără fir începu să bâzâie. Susan ţâşni ca un arc, împrăştiind apă pe podea, şi înşfăcă aparatul pe care îl lăsase la marginea căzii.

— David?

— Aici e Strathmore, răspunse o voce la celălalt capăt.
Susan se prăbuşi.

— Oh, rosti ea, incapabilă să-şi ascundă dezamăgirea. Bună ziua, comandante.

— Sperai că e un bărbat mai tânăr? chicoti vocea.

— Nu, domnule, se bâlbâi Susan, stingherită. Nu am vrut să sune aşa…

— Ba a sunat chiar bine. Bărbatul râse. David Becker e un om bun. Să nu-l pierzi niciodată.

— Mulţumesc, domnule.

Vocea comandantului deveni brusc rigidă:

— Susan, te-am sunat pentru că am nevoie de tine aici. Imediat. Ea încercă să se concentreze:

— E sâmbătă, domnule. De obicei noi nu…

— Ştiu, rosti bărbatul calm. E o urgenţă.

Susan se ridică în picioare. „Urgenţă?” Nu auzise niciodată acest cuvânt de pe buzele comandantului

Strathmore. „O urgenţă? În Crypto?” Nu şi-ar fi imaginat niciodată aşa ceva.

— D-da, domnule, bâigui ea. Vin imediat ce pot.

— Grăbeşte-te, mai zise Strathmore şi închise.

Cu un prosop în jurul ei, Susan Fletcher se uită la hainele fru¬mos împăturite pe care le aranjase cu o seară înainte — pantaloni scurţi de alpinism, un pulover pentru serile răcoroase de la munte şi lenjeria nouă de noapte. Deprimată, se duse la dulap ca să ia o bluză şi o fustă curate. „O urgenţă? În Crypto?”
Coborând scările, se întrebă ce putea să se mai întâmple rău în acea zi…..

(sfârşitul fragmentului)

Militarul a plecat şi ne-a lăsat cu muzica pornită.Am început să scriu ceea ce scria pe tablă….însă era greu cu melodia.Muşchii mei se relaxau la cântec,ochii vroiau să mi se închidă,însă nu puteam permite asta.Mă uitam în clasă şi aproape toţi.Am început să mă gândesc ce s-a întâmplat cu ceilalţi….care au picat examenele,oare i-ar fi trimis acasă?Nu…nu cred.Nu cred că ar fi lăsat ei să plece cu antrenamentele în cap.Oare i-or fi spălat creierul?Îs aşa aerieană,cred că au omorât-o….Au irosit prea mult timp şi informaţie pentru noi,ca să ne lase să plecăm…Cred…Însă un lucru ştiam şi acela că trebuia să nu pic.

N/A:deci să vă fac un pic cunoştinţă cu ficul cel nou.Este vorba despre o prietenie adevărată,recunoştinţă şi despre viaţa reală prin ochii unei puştoaice.Însă ceea ce aţi citit până aici este doar începutul.Numele sunt reale…fiecare nume simbolizează câte ceva pentru mine…Cum ar fi :Ella:sis meu de nădejde…şi Ioana:bff meu:X.Prietenele cele mai bune apar aici..pe rând.Sper să vă placă şi să vă uitaţi.Veţi vedea cum personajul Ella începe să prindă contur şi să vadă…zic prea multe deja…mai bine tac.Şi vă rog să comentaţi:o3